Câteodată omul se agață de lucrurile pe care le-a îndrăgit și se pare că este vorba de fidelitate, dar nu este decât indolență.

Mi s-a povestit odată despre un om care dorea să-și schimbe viața. Nu era mulțumit cu ceea ce avea și nici de ceea ce făcea, așa că s-a decis să dea o nouă direcție existenței sale.

Dar astăzi nu poate, are multe lucruri de făcut, așa că o va lăsa pe mâine.

„Da, de mâine am să-mi schimb viața”, își zise el.

În ziua următoare, când se trezește, își dă seama că este din nou astăzi și are multe lucruri de făcut, așa că decide să-și schimbe viața începând de mâine. Și tot așa mereu. Întotdeauna când vine ziua următoare, adică acel mâine la care se referă mereu ca punct de pornire al noii sale vieți, își dă seama că este, de fapt, astăzi și că nu poate face nimic ca să își schimbe viața.

În final, își continuă viața pe care a avut-o dintotdeauna.

Scuza aceasta „încep de mâine”, care se numește tehnic tergiversare sau procrastinare este o capcană periculoasă în care poți să cazi și să nu-ți duci la bun sfârșit deciziile luate.

De ce amânăm o decizie dacă suntem convinși că este corectă?  De teama consecințelor? De ce ne este greu să facem acest efort?

Există multe scuze la care recurgem ca să nu ne mișcăm, pentru a rămâne acolo unde suntem. Este omenește să ne agățăm de un statu-quo pentru că ne este lene să facem un efort și ne este teamă de schimbare.

Copiii se tem de întuneric, deoarece cred că printre umbre se poate ascunde un monstru, ceva necunoscut care poate să-i atace.

La fel, adulții se tem de necunoscut pentru că acesta implică o schimbare, un risc, o incertitudine. Ne este teamă de nou pentru că, dacă dăm greș, vom auzi imediat „Ți-am spus eu!”

Imobilitatea își are adesea originea în teama de a nu suferi frustrarea provocată de așteptările neîmplinite.

Cu toate acestea, nu există eșec mai răsunător decât acela de a nu fi încercat nimic.

sursa: Allan Percy